Inteligent, inventiv si adaptabil, lupul este probabil specia cea mai rãspânditã dintre mamiferele care trãiesc în prezent. Pe vremuri, lupul era prezent în întreaga emisferã nordicã, adaptându-se cu succes la cele mai diferite conditii de trai. Pentru a se descurca în aceste conditii divese, lupul a fost nevoit sã învete sã vâneze cele mai deosebite vietãti, fie insecte, rozãtoare, sau animale mai mari, cum este elanul, bizonul sau boul moscat. Este un vânãtor foarte talentat, însã modul lui de trai are un impediment major: este concurent direct al omului, si pe majoritatea zonei lui de rãspândire a pierdut în aceastã luptã inegalã.
Lupul rosu, care pe vremuri popula regiunea sud-esticã a Statelor Unite, azi este nespus de rar; exemplarele care trãiau în sãlbãticie poate chiar au dispãrut complet. Lupul este rãspândit în Canada, Alaska, Europa de Est, Peninsula Scandinavã, Rusia, Orientul Apropiat, Asia Centralã si Siberia, dar densitatea lor este în general redusã pe aceste arii. Lupul are mai multe subspecii distincte, cum este lupul polar, lupul de pãdure nord-american, lupul de stepã din deserturile Asiei Centrale si lupul comun, care trãieste si astãzi în muntii si pãdurile est-europene si ale peninsulei scandinave. Lupul de pustiu este mai zvelt si mai deschis la culoare decât lupul european si nord-american, iar lupii polari din tundrele nordice sunt mai mari, având blana albã si mai groasã. O haitã de lupi este de fapt o familie mai mare, care rareori numãrã peste 20 exemplare. Majoritatea haitelor sunt formate dintr-un numãr sase-opt indivizi dezvoltati, conducãtorii lor fiind perechea dominantã - masculul si femela alfa, dupã cum le denumesc specialistii în domeniu. În mod normal în haitã numai acestia pot avea urmasi. În haitele mai mici, restul exemplarelor dezvoltate sunt puii din anul anterior ai perechii dominante, care încã nu posedã teritoriu propriu. Lupii sunt animale aparte de sociale, dar comportamentul în societatea lor este influentat nu numai de instinctul de cooperare, ci si de pozitia ocupatã în ierarhia interioarã. În vârful ierarhiei este perechea alfa - masculul este putin mai dominant -, iar restul indivizilor se conformeazã întotdeauna vointei lor. Dacã piere unul din perechea alfa, locul acestuia este luat de un alt individ din haitã. În aceste situatii are loc o competitie pentru ocuparea pozitiei de lider, dar o luptã adevãratã are loc rar fiindcă ar însemna rãnirea unor indivizi importanti în vânãtoare. Din aceastã cauzã luptele sunt strict simbolice. Într-o oarecare mãsurã fiecare individ îsi cunoaste propria pozitie în ierarhia haitei.
Ori de câte ori se reîntîruneste haita, are loc repetarea ritualelor de prestigiu, partial pentru confirmarea pozitiilor si partial pentru verificarea validitãtii acestora. Uneori are loc o reorganizare, adicã un exemplar dominant se trezeste într-o pozitie inferioarã. Aceste exemplare retrogradate îsi aleg adesea calea independentei.
Teritoriul
Lupii tineri de la baza scãrii ierarhice nu au mult de pierdut. Cu timpul pãrãsesc haita si încearcã sã-si gãseascã o pereche si sã-si întemeieze propria haitã. Acesti "lupi singuratici" sunt uneori nevoiti sã facã cãlãtorii extrem de lungi.
Lupul singuratic este cumplit de atent. Încearcã sã ocoleascã teritoriile haitelor strãine si sã nu facã gãlãgie, deoarece o poate pãti usor dacã întâlneste o altã haitã. Cu toate cã în interiorul haitei luptele sângeroase sunt destul de rare, în lupta pentru eliminarea intrusilor, haita atacã necrutãtor. Dacã lupul singuratic reuseste sã evite contactul cu propria specie, poate ajunge usor pe un teritoriu populat de oameni, unde eventual omoarã o oaie si va fi pânã la urmã împuscat. Toamna si iarna, haita duce o viatã nomadã pe un teritoriu mai mare decât zona de resedintã. Pe teritoriile unde existã animale de pradã din belsug, habitatele sunt mai mici si bine demarcate (circa 100 km²). Dacã prada este rarã, atunci acest teritoriu este de cel putin zece ori mai mare. Lupii de tundre, din teritoriile nordice, care vâneazã reni, urmãresc migrarea animalelor de pradã pe parcursul anului. De multe ori turmele de reni strãbat împreunã cu haitele de lupi teritorii imense. În Alska s-a urmãrit o astfel de haitã care a parcurs 1100 km în sase sãptãmâni, cutreierând circa 13000 km².
Marcarea prin secretii mirositoare
Bineînteles, haita nu poate declara un astfel de teritoriu imens proprietate privatã, dar zonele de resedintã mici, se considerã teritorii proprii. Membrii haitei marcheazã teritoriul prin secretii mirositoare - exact cum procedeazã câinii la primul stâlp electric întâlnit. Aceste semne avertizeazã lupii din vecinãtate cã pãtrunderea în teritoriul marcat "este interzisã".
Marcarea prin mirosuri este principalul mijloc de comunicare între lupi. Un alt mijloc de comunicare este urletul. Luptele dintre haite nu au un final fericit, de aceea fiecare haitã îsi semnaleazã cu precautie prezenta de la distantã prin urlet. La început urlã numai unul, apoi încep si tovarãsii lui, parcã urletul ar fi o plãcere. Lupii din haitã, care se aventureazã singuri prin pãdure, urlã pentru a tine legãtura cu ceilalti. îndată ce o haitã inițiază sã urle, de obicei toate haitele din zonã încep sã urle între ele, realizând un concert înfiorãtor. Dacã o haitã este micã, înseamnã cã este vulnerabilã, este deci mai bine pentru ea sã se retragã în liniste. Din considerente similare, nici lupii singuratici nu urlã niciodatã. Tãcerea poate avea si un alt motiv; de exemplu atunci când o haitã vrea sã ocupe un teritoriu vecin, rãmâne în liniste pentru a putea soca haita vecinã.
Reproducerea
La sfârsitul primãverii comportamentul lupilor din haitã se schimbã. Migrarea pe întreg teritoriul habitatului este înlocuitã cu vânãtoarea scurtã, având punctul de plecare tabãra.
Alegerea acestui loc este privilegiul femelei gestante. Aceasta este de obicei femela cu rangul cel mai înalt, perechea mascului conducãtor din haitã (la lupi perechea rãmâne de obicei împreunã pânã la moarte). Dupã o perioadã de gestatie de sapte sãptãmâni se nasc patru-sapte pui neputinciosi, orbi. În urmãtoarele trei sãptãmâni, femela nu iese aproape deloc din vizuinã. Perechea ei face rost de hrana necesarã, ajutat de ceilati indivizi din haitã, care participã atât la hrãnirea femelei cât si a puilor. Acestia acceptã si îngrijirea puilor, când lupoaica este la vânãtoare. Dupã douã-trei luni, puii ies deja împreunã cu haita. Nu mai au nevoie de vizuinã, dar rãmân cu pãrintii încã multi ani. În acest timp învatã cum, unde si ce sã vâneze, iar în final pãrãsesc haita si încearcã sã întemeieze o haitã proprie.
Vânãtoarea
Lupul nu este pretentios; mãnâncã orice poate ține si imobiliza. Vara, meniul lui este compus dintr-o sumedenie de ciudãtenii - pãsãri, broscute, gândaci si uneori chiar licheni si fructe. Mãnâncã si lesuri, fapt ce a contribuit la formarea imaginii lor proaste în ochii oamenilor, căci în trecut, asemãnãtor cu hoitarii, mâncau carnea de pe cadavrele omenesti. Aceste surse de hranã sunt întotdeauna binevenite la lupi, dar dacã tot este trebuință sã vâneze, acestia aleg întotdeauna prada cea mai mare pe care o pot captura, astfel fãcând cât mai rentabilã energia consumatã în vânãtoare. Pentru lupul singuratic, prada cea mai convenabilã este puiul sau cãprioara tânãrã sau un miel, dar dacã o haitã întreagã vâneazã, atunci cu cât prada este mai mare cu atât câstigul haitei este mai mare.
Lupii care vâneazã în haitã pot captura un elan matur de 500 kg sau chiar mai mult, de zece ori mai mare decât un lup bine dezvoltat. Pentru capturarea unei astfel de prãzi este necesitate de multã fortã, dârzenie si o conlucrare teribil de bunã în echipã.
În timpul vânãtorii, lupii se ghideazã mai ales dupã miros. Când haita miroase ceva, lupii se opresc, îsi întorc capul în directia din care simt mirosul, si-si miscã entuziasmati coada, savurând mirosul prãzsii. Cum procedeazã dupã aceasta, depinde de conditiile teritoriale. Într-un spatiu deschis haita atacã instantaneu. În pãduri au sanse mai bune de a se apropia cât mai mult de pradã, cu atât mai mult dacã urmãresc mirosul acesteia, conținând vântul din fatã.
Dacã prada este singuraticã, sansele sunt bune pentru a o prinde, dar în majoritatea cazurilor aceasta simte pericolul si se apãrã. Dacã are dimensiuni mari, atunci se opreste pe loc si dã din copite, iar lupii se retrag probabil pentru a cãuta o pradã mai micã, mai usor de capturat. Dacã prada o ia la fugã, lupii se lanseazã în urmãrirea ei, dar dacã distanta nu scade repede, renuntã pentru a nu consuma prea multã energie.
Selectia naturalã
Animalele dezvoltate, puternice si sãnãtoase nu au pretext sã se teamã de lupi, însã cele tinere, bãtrâne, schiope sau bolnave sunt alese ca tintã, fiind usor de capturat. Acest lucru iese în evidentã atunci când haita atacã o turmã de reni sau de boi moscati: tintesc exemplarele care rãmân în urmã si captureazã întotdeauna exemplarele cele mai slabe. Din acest considerent turma care este atacatã periodic de lupi este mai sãnãtoasã în ansamblu decât cea care se bucurã de o protectie totalã. Lupii, îndatã ce au fosrt detectati, încearcã sã sperie turma pentru a o fugãri, ca sã izoleze individul cel mai slab de retul turmei. Dacã nu reusesc, turma îsi strânge rândurile si împreunã se apãrã cu coarnele si copitele, lupii fiind neputinciosi în aceste conditii.
Lucrul în echipã
Cooperarea poate spori serios sansele lupilor. Douã sau trei exemplare din haitã se ascund, în timp ce restul fugãresc turma cãtre ele. Când fugãritii îsi dau seama cã au cãzut în capcanã, cei puternici pot abandona înspãimântati pe cei slabi. Unul dintre lupi atașează prada iar restul lupilor îi sar în ajutor si în îngrãmãdeala de copite si picioare tintuiesc victima la pãmânt. Din pradã au parte si cei de la baza ierarhiei, dar se mãnâncã în ordinea strict ierarhicã si dacã mai rãmâne atunci o îngroapã sau pur si simplu o lasã acolo. Apoi se spalã într-un pârâu apropiat, dorm putin si se întorc pentru a continua ospãtul. Pentru femelele care alãpteazã si pentru pui aduc hranã în fãlci sau în stomac.
Un lup poate consuma pânã la 10 kg de carne deodatã. Oasele sunt curãtate si de cele mai mici fâsii de carne, iar animalele cele mai mici sunt mãncate în întregime. Pentru că 90% din hãituiri se lasã cu esec, lupii pot rãbda de foame mai numeroase zile la rând. Succesele în vânãtoare trebuie utilizate cu eficientã maximã pentru a putea supravietui.
_________________
Cautare
Totul despre Lupi
